Comunicarea energetica si vibrationala intre cele 2 lumi de Sanziene

În ziua de 24 iunie, în preajma solstitiului de vară, calendarul popular consemnează sărbătoarea cunoscută sub denumirea de Sânziene.

Sânzienele îsi au originea într-un străvechi cult solar. Sărbătorile solare sunt praguri peste an, precum pragurile din viaţa omului, şi presupun ritualuri asemănătoare. Solstiţiile şi echinocţiile nasc scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, taine şi poveşti ancestrale, deschizând porţile cerului. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestră (zeita romană a vânătorii si a pădurilor) sau după micile flori de câmp galben-aurii cu miros dulce (sânziene). În sudul tării li se mai spune Drăgaice, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului.

La câteva zile după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, când astrul se află la zenit, punctul cel mai înalt al boltei cereşti, vin Sânzienele, cu noaptea cea mai albă a dragostei şi ziua cea mai călduroasă a anului. Sărbătoare solară şi lunară totodată, Sânzienele sunt tributare focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge soarele pe cer, dar şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete.

Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, ca reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) si divinităti antropomorfe. În credința populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinităti nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate populatia din munti să se fi întâlnit la momentele solstitiale (Sânzienele) sau echinoctiale pentru a săvârsi ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dătător de lumină, căldură si hrană. Megalitii din Muntii Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens, Muntii Călimani fiind locul unde se desfăsurau unele sărbători de vara din care au derivat, mai apoi, nedeile locale.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt frumoase şi rele, Sânzienele sunt frumoase şi bune. Trăiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc şi îşi fac simţită prezenţa doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerurile se deschid. Atunci plutesc în văzduh, dansează în poieni şi pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensifică mirosul florilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Tot ele apără copiii de boli, alungă grindina şi vijelia, înmulţesc păsările cerului şi animalele pământului.

Femeilor le aduc prunci frumoşi şi sănătoşi, iar fetelor mari, ursitul. Dacă oamenii sunt răi, Sânzienele devin nemiloase şi îi pedepsesc pe măsură: provoacă secetă, iau înapoi leacul plantelor, mirosul florilor, fertilitatea femeilor, puterea bărbaţilor, rodul pământului… Cu toate acestea, Sânziana, Drăgaica, este mai mult iubită decât temută, i se pronunţă fără frică numele, iar atunci când este invocată, ţăranii o cheamă în felurite chipuri: Regina Holdelor, Doamna Zânelor, Doamna Căluşarilor, Stăpâna Surorilor, Mireasă, Împărăteasă…

Tainele noptii

În noaptea de Sânziene, oamenii aşteaptă, speră, iubesc, iar cerul se deschide pentru cei care ştiu să-l privească. Este una dintre marile nopţi de peste an, în care cele două lumi comunică energetic şi vibraţional. La fel şi cei care se iubesc cu adevărat. Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac şi florile câmpului cel mai puternic parfum. Se povesteşte că, tot atunci, feriga ar face o floare albă (chiar dacă se ştie că nu înfloreşte niciodată, ci se înmulţeşte prin spori), strălucitoare ca o stea, iar cine o va găsi va avea noroc toată viaţa, le va putea citi gândurile oamenilor şi va afla comori, de mii de ani ascunse.

În noaptea de Sânziene înfloreşte „iarba-fiarelor” şi străluceşte în întuneric ca aurul, iar la răsărit picură sânge, lăsând urme ca de rugină pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor” şi este o plantă miraculoasă, cu care hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare, pot rupe zăbrelele şi cătuşele. Oamenii care au văzut-o înflorită în noaptea de Sânziene spun că are cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină şi-şi tot schimbă locul. În restul anului, se pare că arată ca o iarbă obişnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului ori când face să-i sară calului potcoava.

În noaptea de Sânziene, şi numai în noaptea de Sânziene se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.

În noaptea de Sânziene, animalele grăiesc cu glas de om şi, de le poţi asculta, numai în astă-noapte poţi afla de la ele nebănuitele taine ale lumii. În noaptea de Sânziene, porţile cerului sunt deschise şi se întorc strămoşii acasă. Sunt „Moşii de Sânziene”, când se pomenesc morţii din neam, se aprind lumânări, se aduc ofrande vegetale la morminte, se dă de pomană…

În noaptea de Sânziene, feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curţile şi grădinile într-un ritual solar de purificare şi fertilizare, după care le împlântă, înainte de a se stinge, în mijlocul holdelor şi al livezilor.
În noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele…

Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare… Dacă dormi cu ele sub pernă, îţi arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, eşti drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, eşti frumoasă şi dragă cui vrei tu, dacă îţi înfăşori talia cu ele, te apără de dureri…

În noaptea de Sânziene, fetele fac coroniţe din florile galbene ca soarele şi dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiş, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părţi, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaţilor sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor în formă de cerc. În alte părţi, coroniţele se aruncă în ocolul animalelor şi, dacă se anină de o vită tânără, se spune că şi ursitul va fi tânăr.