Rugă a singurătăţii

Rugă a singurătăţii (fragment din romanul Citadela de Antoine de Saint Exupery)

„Ai grijă de mine , Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Iată-mă în această cameră, în care nimic nu îmi vorbeşte. Şi, totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. Dar o alta, care-mi seamănă, singură şi ea într-o cameră la fel cu a mea, iat-o, totuşi fericită ştiindu-i pe cei iubiţi rătăcind prin casă. Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această clipă. Dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să-şi ştie casa locuită.

Doamne, nu cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt prin simţuri. Dar îmi e de ajuns pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele.

Călătorul în deşert, Doamne, dacă a plecat dintr-o casă locuită, chiar ştiind-o la capătul lumii, se bucură de ea. Depărtarea nu-l împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire…Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar casa să-mi fie aproape.

Trecătorul care în mulţime a fost impresionat de un chip se transfigurează, chiar dacă acel chip nu este pentru el. Asemenea acelui soldat îndrăgostit de regină el devine soldatul unei regine. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar să-mi fie făgăduită.
În largul mărilor există destine arzătoare închinate unei insule ce nu există. Cei de pe corabie cântă imnul insulei, şi aceasta îi face fericiţi. Şi nu insula le umple sufletul, ci imnul. Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar casa să existe undeva…


Singurătatea, Doamne, nu este decât fruct al sufletului infirm. El sălăşluieşte în patria sa care este sens al lucrurilor. Astfel, templul este sens al pietrelor. El nu are aripi decât pentru acest spaţiu. Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte dincolo de ele şi care le leagă. Fă-mă doar să învăţ să citesc. Atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi.”(pg.238-239)