marți, 9 ianuarie 2018

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat



"Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într -o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată. Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. 


Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care- i întâlnim? La judecată vom fi întrebaţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i- a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de- a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea. 

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertat e este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc[..] Între prieteni se împart toate în î mpărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire. Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire abso lută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi -l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asu pra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubi rilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat. Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a - l ajuta pe cel ce dăruieşte să - şi împli nească jertfa sufletului său. 

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat. Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.