Forţa spiritului

Majoritatea oamenilor simte nevoia să se impună, să domine, de aceea caută puterea, forţa. Da, dar unde o caută? În maşini, în aparate, în arme, în tot ceea ce este exterior. Evident, în aparenţă ei o obţin; se pot impune, devin violenţi, distrug. Dar, adevărata forţă nu se găseşte aici. Vă simţiţi puternici având bani, maşini, avioane, rachete, mitraliere sau bombe atomice? Nu, acestea sunt în afara voastră, iar dacă le veţi pierde, unde se va găsi forţa voastră? Dacă vă credeţi puternici cu ceea ce posedaţi, forţa voastră nu este decât o iluzie; în realitate, nu sunteţi capabili prin voi înşivă să duceţi o greutate mai mare, să aruncaţi mai departe o piatră sau să vă eliberaţi de anumite greutăţi şi suferinţe. Deci, forţa nu vă aparţine. Dispuneţi de mijloace exterioare, da, dar ce faceţi dacă le veţi pierde vrodată? Iniţiaţii au înţeles demult că în loc să-şi petreacă viaţa căutând puteri pe care nu le vor avea niciodată cu adevărat, e preferabil să lucreze pentru a obţine adevărate puteri în ei înşişi. Iată cu ce lucrează, cu ce se exersează. Ei ştiu că adevărata forţă se află în interior, în acest eu interior care gândeşte, simte şi acţionează. De aceea, ei au stabilit reguli, au dat metode ca să poată permite manifestarea completă, perfectă, absolută a acestui eu, a acestei fiinţe care dispune de tot: Spiritul. Şi, în spirit omul trebuie să caute forţa. Adevărata forţă se găseşte în spirit, în voinţa şi inteligenţa spiritului. Să luăm un exemplu: toţi admiră un microscop electronic care poate mări un obiect de 100 000 de ori. Dar ei uită esenţialul: anume că nu pot vedea nimic fără proprii lor ochi, şi că, dacă nu ar avea ochi, toate microscoapele din lume nu ar servi la nimic. De ce să se minuneze continuu de instrumentele exterioare, când tot meritul, toată gloria trebuie să cadă asupra celui ce vede? Şi cine este cel care vede? Este spiritul, el vede prin ochii voştri; deci, nici ochii voştri nu reprezintă esenţialul. Esenţialul este această existenţă: spiritul. Dar nu se ţine seama de acesta, el este mereu neglijat. 

 Această atitudine greşită este o consecinţă a filozofiei materialiste care a rătăcit oamenii: i-a făcut să iasă din ei înşişi, pentru a-i duce să se piardă, departe, în pâcla materiei şi acum ei nu mai pot găsi adevărurile fundamentale care le-ar permite să-şi rezolve problemele. Trebuie să înţelegeţi: tot ce se găseşte în afara voastră, nu vă aparţine; ne este împrumutat pentru foarte scurt timp, şi nu acolo se află adevărata forţă. Ea se află în Creatorul tuturor lucrurilor, adică în spiritul care se manifestă. Dovada este că imediat ce spiritul părăseşte corpul, chiar dacă omul posedă încă toate organele, nimic nu mai funcţionează; stomacul nu mai digeră, inima nu mai bate, plămânii nu mai respiră, creierul nu mai reacţionează. Dacă îl cântăriţi, vedeţi că el cântăreşte tot cât înainte, nimic nu este schimbat; dar, el este mort, pentru că acea existenţă vie care gândea, care simţea, a plecat. Ei bine, ea era esenţialul. Esenţialul este viaţa, spiritul. Deci, de ce să căutăm ceea ce nu este esenţial? Se poate spune că singura diferenţă adevărată între un Iniţiat şi un om obişnuit este că Iniţiatul se opreşte direct asupra esenţialului. Iniţiatul caută spiritul, caută să-i dea toate posibilităţile de dezvoltare, îi evidenţiază conţinutul, bogăţiile. Priviţi o celulă: ea este construită din membrană, citoplasmă şi nucleu. La fel, fiinţa noastră se compune din corp, suflet şi spirit. De aceea, în Ştiinţa Iniţiatică se poate considera corpul ca “tegumentul” sufletului; sufletul este asemenea citoplasmei, unde circulă forţe, energii, viaţă; şi, în fine, spiritul este asemenea nucleului, locul unde se găseşte inteligenţa care creează, ordonează, organizează. Nucleul creează în mijlocul citoplasmei, fiindcă citoplasma serveşte de materie nucleului. Forţa se găseşte în nucleu. La fel, în noi este spiritul care vrea să se manifeste şi prin impulsul său să creeze noi forme, să modeleze materia. Dacă omul a ajuns la nivelul său actual de dezvoltare, acest fapt se datorează eforturilor pe care spiritul le-a făcut asupra materiei, pentru a se putea manifesta. Când sunteţi inspiraţi, când simţiţi o forţă care vă determină să acţionaţi cu nobleţe, să-i ajutaţi pe alţii, să vă uniţi cu Sufletul universal, acesta este spiritul care se manifestă. Din contră, când vă simţiţi gol, descurajat, derutat, când sunteţi tentat să abandonaţi totul, înseamnă că materia a devenit preponderentă şi se opune eforturilor spiritului. Ce puteţi face în acel moment? Faceţi apel la intelect pentru a îndrepta situaţia. Intelectul, în om, este situat între spirit şi materie, sau mai precis, între spirit şi inimă, şi de aceea el poate interveni. Când vede că materia a ajuns să domine, să blocheze impulsurile divine ale spiritului, intelectul poate intra în acţiune pentru a susţine spiritul, pentru a-i deschide porţile. Din interior, spiritul se manifestă mereu, dar omul nu este conştient şi nu ştie că îi poate uşura munca sau din contră, să se opună oferind mai multe posibilităţi materiei. Dacă Iniţiaţii au format şcoli, ei au făcut-o în scopul antrenării oamenilor, pentru ca ei să poată munci cu ei înşişi, să se domine, să se purifice şi să permită astfel manifestarea spiritului. Dacă omul nu ar avea nici o posibilitate de acţiune prin intelectul sau voinţa sa, Iniţiaţii nu ar fi făcut nimic pentru a-l îndemna să ia cunoştinţă de rolul său în Univers şi totul s-ar face, deci, fără participarea sa. Ori, omul are un rol de jucat în evoluţia creaţiei şi Dumnezeu ţine seama de existenţa sa. Dacă Dumnezeu a creat omul, a făcut-o pentru ca el să contribuie la realizarea unei lucrări cosmice. Dumnezeu i-a conferit inerţie materiei, iar spiritului, impuls; omul este situat între cele două. El este îmbrăcat pe dinafară în materie, dar în interior este aruncat în intensitatea spiritului. El primeşte, deci, această dublă influenţă: când spiritul care se manifestă, când materia care vrea să-l prindă şi să-l aducă spre haosul primordial. Omul este obligat mereu să lupte şi, dacă nu este luminat şi activ, se lasă pradă inerţiei. Tocmai acest fapt se întâmplă cu unii, la care predomină materia, pentru că ei nu fac nici o muncă intelectuală, spirituală, divină; ei se transformă în mlaştini invadate de mormoloci, tânţari, muşte, bălţi cu mirosuri urâte. Discipolul care este luminat, ghidat, nu se opune spiritului, ci îi deschide toate porţile. Iar spiritul, care în acel moment este rege, începe să lucreze în el pentru a armoniza totul, a înfrumuseţa, a ilumina, a vitaliza şi a trezi. Aceste transformări se pot face cu rapiditate, cu condiţia să se acorde prioritate spiritului. Materia nu ştie decât să înghită, să absoarbă, să mortifice, în timp ce spiritul ştie să organizeze, să vitalizeze, să însufleţească; el nu ştie decât atât să facă, şi de aceea, trebuie să i se dea întâietate. Câţi oameni nu au sfârşit prin a se pietrifica, deoarece au împiedicat spiritul să se exprime în ei! Dar, să mergem mai departe. Deoarece toate puterile se găsesc în spirit, iar el se manifestă prin materie, nu putem concepe spiritul în stare pură, complet degajat de materie. Dacă există, spiritul pur nu aparţine Universului nostru, şi nu se poate cunoaşte regiunea în care se găseşte. În Universul nostru spiritul şi materia sunt legate şi tot ce vedem, tot ce atingem, este construit din spirit şi materie, combinate într-o formă sau alta. Să luăm exemplul fisiunii atomului. Se presupune că materia produce explozia; nu, materia este numai forma care conţine, reţine şi comprimă spiritul care se manifestă ca foc şi căldură. Pentru ca explozia să aibă loc, trebuie ca spiritul să fie acolo, comprimat în materie, fiindcă materia singură nu poate face nimic, ea este doar un vehicul, un recipient. Dacă nu ar exista materie care să-l conţină, spiritul ar scăpa, pentru că este volatil. Savanţii se minunează de puterea materiei; ei nu au văzut că forţele care se degajă din ea sunt cele ale spiritului. Da, ele sunt închise acolo, un anume timp, ca să nu se piardă, în aşteptarea momentului când se vor putea manifesta. Dovada este că odată eliberate, aceste forţe nu mai pot fi recuperate; când spiritul a putut scăpa, este imposibil să-l mai poţi prinde şi să-l întorci spre regiunile de unde a venit. Cât priveşte materia, ea este pulverizată, nu mai rămâne nimic din ea, pentru că puterea spiritului este atât de mare încât ea ar distruge şi materia, dacă i s-ar oferi posibilitatea. Ce este un copac? Un rezevor, un fomidabil rezevor de energie care vine din soare. Este suficient să-l ardem ca să obţinem dovada. Când ardem un copac, nu facem nimic altceva decât să declanşăm un proces neîntrerupt de eliberare a energiei sub o altă formă, este acelaşi fenomen ca în cazul fisiunii atomului. Energiile care erau în copac se eliberează şi precum prizonierul care se eliberează cu zgomot de lanţuri şi lacăte, energiile lemnului izbucnesc, făcând să se audă un pârâit. Acest pârâit este eliberarea energiei solare; ea se eliberează sub formă de căldură ce poate fi utilizată. Şi, vedeţi, vaporii de apă, aerul şi gazele se duc sus; în focar nu rămâne decât puţină cenuşă, care este de fapt pământ şi al cărui volum este atât de mic în comparaţie cu cantitatea de apă şi de gaz care s-a eliberat. Iată deci, încă o probă că materia proteja spiritul închis în ea. De unde vine energia pe care o eliberează copacul arzând? Ea nu se găseşte în lemnul propriu-zis, acolo este numai înmagazinată. Ea vine din soare. Materia nu poate produce forţe; forţa vine dintr-o altă regiune şi materia joacă numai rolul de menţinere şi conservare a sa. Iniţiaţii, care au studiat în profunzime diferitele manifestări ale vieţii, au dorit să ofere oamenilor metode pentru a-şi putea regăsi forţa lor primordială. Căci, în timpuri imemoriabile, omul poseda această forţă, şi întreaga natură îl asculta. El a pierdut-o, lăsându-se antrenat în densitatea materiei, şi acest fapt a fost denumit căderea. Fiinţa omenească a comis deci o greşeală; ea şi-a pierdut forţa, lăsându-se înghiţită de o materie mai densă, mai grosolană. Înainte, ea trăia de asemenea în materie, dar într-o materie eterică, mulţumită căreia ea făcea minuni. De aceea se spune în Biblie că Adam şi Eva trăiau în Paradis, în grădina Edenului, goi, în puritate şi în lumină, necunoscând nici boala, nici moartea. Dar, încercând să pătrundă într-o materie mai densă pentru a o explora, oamenii şi-au pierdut uşurinţa, libertatea, nemurirea. Ei au început să sufere de boli şi moartea a pus stăpânire pe ei. Acum, după mii de ani, totul continuă: suferinţa, boala, moartea… Şi va continua până ce ei vor regăsi drumul care îi va conduce la restabilirea vieţii lor primordiale. Este ceea ce Iniţiaţii numesc “reintegrarea fiinţei”, “întoarcerea la starea primordială de slavă”. Iată întreaga filozofie a Iniţiaţilor. Ei ne spun: “Vă aflaţi situaţi între spirit şi materie, deci reflectaţi, studiaţi şi în fiecare moment al existenţei voastre observaţi ce este dominant în voi. Dacă simţiţi că se trezesc gânduri şi sentimente care vă îngreunează, vă zăpăcesc, încercaţi să le neutralizaţi, în loc să le lăsaţi să vă antreneze. Cei care se vor 28 lăsa pradă materiei îşi vor pierde lumina, libertatea şi frumuseţea; în timp ce cei care reuşesc să se detaşeze de ea, conferind primul loc activităţii spirituale devin liberi, luminoşi şi puternici.