Nestemate blestemate

Folosite în ritualuri străvechi, de vindecare sau funerare, în magie şi practici premonitorii, pietrele preţioase şi-au căpătat şi menţinut, de-a lungul timpului, o forţă de atracţie irezistibilă, greu de justificat strict prin valoarea lor bănească. În fapt, puterile cu care oamenii au înzestrat aceste cristaluri le-au ridicat la rangul de simboluri ale bogăţiei, faimei sau invincibilităţii. Ele au devenit pietre tămăduitoare, protectori în viaţă şi după moarte, aducătoare de noroc dar, cum se va vedea, şi de cumplite nenorociri.

* “Invincibilul” şi puterile sale magice

Cel mai preţios dintre nestemate, diamantul, rămâne şi cea mai râvnită piatră din lume.

Cuvântul "diamant", din grecescul "adamas" – însemnând “invincibil”- corespunde extraordinarei durităţi a pietrei, imposibil de tăiat sau şlefuit cu altceva decât cu…alt diamant. Paradoxal, în structura sa moleculară, diamantul este văr cu cărbunele casant şi ieftin. Diferenţa dintre ele este dată de legăturile dintre atomi. Prima menţionare a diamantului apare într-un manuscris sanscrit, Arthsastra, din nordul Indiei, datând din perioada 322 î.Hr - 185 î.Hr. Potrivit artline.ro, grecii şi romanii considerau că diamantele sunt lacrimi sau daruri ale zeilor, ori chiar fragmente de stelele căzătoare, Platon le vedea adăpostind spirite celeste, în timp ce alţii credeau că săgeţile lui Cupidon au vârful din diamant şi de aceea nimic nu poate rezista iubirii. Războinicii care îşi permiteau să poarte asemenea nestemate erau convinşi că ele îi protejează în luptă. Pliniu scria despre puterea diamantelor de feri omul de nebunie şi de a îndepărta fobiile. Din secolul al 13-lea, râvnitele geme au prins a cuceri capetele încoronate europene. Regele francez Ludovic al IX-lea (1214 - 1270) a decretat că diamantele sunt destinate exclusiv suveranului. Regina Elisabeta a Angliei purta o nestemată ca s-o apere de boli, iar reginei Isabela a Spaniei un diamant ataşat la cingătoare i-a salvat viaţa, când pumnalul unui asasin a alunecat pe el. Multă vreme, giuvaerurile au rămas apanajul monarhilor, dar în Evul Mediu şi Renaştere, au început să fie ceva mai răspândite şi-n rândul marii nobilimi, fiind considerate amulete înzestrate cu puteri magice, precum sporirea curajului, dar şi a forţei de atracţie sau potenţei. Se considera de asemenea că purtătorul lor este ferit de coşmaruri. Susan Farmer, de la Diamond International Centre, confirmă că, "prin tradiţie, diamantele au aparţinut bărbaţilor. De exemplu, Ludovic al XIV-lea purta haine acoperite cu diamante, iar Napoleon nu se despărţea de diamantul Regent atunci când pornea la luptă".

* Peripeţiile diamantului lui Napoleon

Înainte de a ajunge pe sabia purtată de Napoleon la încoronarea ca împărat, diamantul Regent (azi 140,6 carate, din 410 cât avea originalul) a avut o istorie tumultuoasă. A fost găsit în 1698 în Golconda, India, de un sclav care a fugit la Madras unde s-a întovărăşit cu un marinar. Acesta l-a înecat şi a vândut piatra, dar nu s-a bucurat prea mult de bani, căci şi-a pus capăt zilelor, la beţie. Trecând prin diverse mâini, giuvaerul a fost cumpărat în 1717 de regentul Franţei, Filip al II-lea de Orléans, de la care i-a rămas şi numele. Cinci ani mai târziu, a fost montat pe coroana lui Ludovic al XV-lea, dar şi regina Maria Antoaneta l-a purtat ca podoabă. Furat în timpul revoluţiei, a fost găsit întâmplător într-o ascunzătoare pariziană, ajungând în 1804 pe sabia lui Napoleon. Cea de-a doua soţie a lui Bonaparte, arhiducesa Marie Louise de Austria, a purtat diamantul până la moartea sa, la Parma. Ulterior, a fost returnat Franţei, piatra apărând şi la încoronarea lui Napoleon al III-lea. Astăzi, nestemata se află expusă la Luvru, montată într-o diademă realizată pentru împărăteasa Eugenie.

* Cristalele şi sfârşitul Atlantidei

Între numeroasele legende care circulă despre Atlantida există una care spune că sfârşitul acestei civilizaţii s-ar fi datorat tocmai cristalelor. Mai precis, atlanţii ar fi folosit pietrele pentru producerea de energie, dar, la un moment dat, au scăpat experimentele de sub control, provocând o catastrofă. Puterea foarte mare generată de “Marele Cristal” ar fi zguduit munţii, activând vulcani şi, în final, scufundând Atlantida. Potrivit legendei, populaţia dispărută folosea cristalele – naturale, sau create la dimensiuni impresionante- pentru a amplifica şi înmagazina energia luminii. Iniţiaţii utilizau mineralele pentru regenerarea organismului – petrecând câteva minute în meditaţie, înconjuraţi de pietre de diferit tipuri- sau pentru “marea trecere”. Pe aceste poveşti se bazează convingerea celor care localizează rămăşiţele “Marelui Cristal” în controversatul Triunghi al Bermudelor, pe fundul oceanului, unde o energie misterioasă face să dispară oameni şi obiecte.

* “Hope”, piatra care a făcut peste 100 de victime

De departe însă cea mai tristă faimă o are “diamantul Hope”, care, în ciuda numelui promiţător (Speranţă), ar fi făcut mai bine de 100 de victime. Descoperit şi el tot într-o mină din India, la început de secol 18, diamantul de culoare albastră cântărea iniţial 22,44 grame (115 carate), pentru ca azi, tăiat în formă de trandafir, să aibă doar 45,52 de carate. Se pare că piatra a fost furată dintr-un templu al răzbunătoarei zeiţe hinduse Sita, soţia zeului Rama, cea de-a şaptea reîncarnare a zeităţii supreme Vishnu. Autorul furtului a fost ulterior închis într-o celulă cu şerpi veninoşi, murind în chinuri groaznice. Nestemata a ajuns la negustorul Jean Baptiste Tavernier, care a vândut-o în 1668 Casei regale franceze. Blestemul zeiţei l-a urmărit însă pe comerciant, care a fost atacat şi devorat de o haită de câini sălbatici. Regele Ludovic al XIV-lea i-a dat piatra unui bijutier renumit, care a tăiat-o în forma actuală, botezând-o „French Blue“. Bijuteria a fost purtată mai apoi de Regele Ludovic al XVI-lea şi de regina Maria Antoaneta. În 1793, cei doi au fost ghilotinaţi, iar mare parte din giuvaerurile lor – inclusiv “French Blue”- au fost furate. Nestemata e semnalată, în 1812, la Londra, iar din 1824, intră în colecţia lui Henry Phillip Hope, de la care avea să-i rămână numele. A doua zi după ce a pus mâna pe ea, nepotul său, lordul Francis Hope, a fost împuşcat accidental la o partidă de vânătoare, fiindu-i amputat un picior. Sărăcit peste ani, Francis Hope vinde diamantul care ajunge la celebrul bijutier Pierre Cartier. Acesta i-o vinde în 1911 lui Evalyn Walsh McLean, din Washington, într-o montură cu diamante albe. Familia miliardarului McLean a fost şi ea atinsă de blestem. Primul ei născut a fost ucis într-un accident de maşină, mezina a murit în urma unei supradoze de somnifere, iar capul familiei, Edward, a sfârşit falit, într-un ospiciu. După moartea lui Evalyn, "Hope" a fost cumpărat de bijutierul Harry Winston, care l-a donat, în 1958, Muzeului Smithsonian, unde se găseşte şi astăzi.

* O regină şi o ţarină nesuperstiţioase

O poveste spectaculoasă are şi diamantul "Koh-i-Noor" (Muntele de lumină), aflat în montura coroanei regale britanice. Legenda spune că nestemata a fost purtată de zeul Krishna, căruia i-ar fi fost furată în timp ce dormea. Varianta “pământeană” este că piatra a fost găsită în albia unui râu. La început, diamantul avea 793 de carate, dar a fost redus treptat până la 105 carate, timp în care a schimbat numeroşi proprietari. Necazurile care i-au lovit pe rând au întărit faima de “piatră blestemată”, care a însoţit giuvaerul. Interesant e că numai posesorii bărbaţi au avut de suferit, nu şi femeile! Rămas la Londra după ce i-a fost dăruit, în 1851, Reginei Victoria, diamantul a fost revendicat succesiv: în 1976 de premierul pakistanez Zulfiqar Ali Bhutto, în 1997 de un pretins descendent al regelui Sikh din Punjab, Ranjit Singh, iar în 2000 de talibani (care invocă faptul că, la finele sec.18, gema s-a aflat în mâinile şahului din Afganistan). Toate solicitările au fost refuzate. Un alt diamant cu ghinion este cunoscut sub numele “Orlov" (după contele rus care l-a cumpărat pentru a-l dărui iubitei sale, ţarina Ecaterina cea Mare). Iniţial, a fost ochiul unei statui a zeului hindus Vishnu. Furat în 1700 de un dezertor francez, a trecut prin diverse mâini, ajungând în Rusia unde ţarina l-a montat în sceptrul imperial. Astăzi, se află la Kremlin şi are 189.62 carate.

* Elizabeth Taylor (azi în vârstă de 76 de ani) a încercat în 1979 să scape de un inel cu o piatră de 79 de carate, primit de la fostul soţ, Richard Burton. La momentul respectiv, actriţa tocmai se măritase cu John Warner. Taylor a cerut 4 milioane $ pe inel, dar a trebuit să se mulţumească doar cu jumătate din sumă. Diva nu a ieşit totuşi păgubită, dacă ne gândim câte giuvaeruri a primit de la Burton, inclusiv faimosul diamant Vera Krupp (33 carate), pe care FBI-ul l-a căutat ani în şir. În 1969, acelaşi Burton a dat peste un milion de dolari pentru un diamant în formă de pară (69,4 carate), care a rămas cunoscut sub numele de "diamantul Taylor-Burton".

Sursa - Independent-al.ro