Romantismul in viziunea lui Dalai Lama

Mi se părea ciudat să vorbesc despre sex şi căsnicie cu un bărbat care avea peste şaizeci de ani şi carefusese celibatar toată viaţa. Nu părea să aibă reţineri faţă de astfel de subiecte, dar comentariile luiaveau în ele un fel de detaşare.Gândindu-mă la discuţia noastră mai târziu în aceeaşi seară, mi-am dat seama că nu vorbiserăm despreo componentă importantă a relaţiilor, despre care eram curios să-i aud părerea. 
Am abordat subiectul a doua zi. 
— Ieri vorbeam despre relaţii şi despre cât de important e ca o relaţie apropiată sau o căsnicie să se bazeze şi pe altceva decât pe sex, am început eu. Dar cultura occidentală vede ca pe o componentă foarte dorită nu doar actul sexual, ci şi ideea de
romantism, ideea de a te îndrăgosti intens de partenerul tău. În filme, în literatură şi în cultura populară genul acesta de iubire romantică e ridicat pe cea mai înaltă treaptă. 

Ce credeţi despre asta?
Fără ezitare, Dalai Lama a spus: 
— Cred că, lăsând deoparte efectul pe care-l poate avea urmărirea nesfârşită a iubirii romanticeasupra creşterii noastre spirituale mai profunde, chiar şi din perspectiva unui stil de viaţă convenţional,idealizarea iubirii acesteia romantice poate fi considerată extremă. E altceva decât relaţiile bazate pegrijă şi afecţiune adevărată. Nu poate fi considerată un lucru pozitiv, a spus el hotărât. E ceva bazat pefantezie, imposibil de atins şi deci o posibilă sursă de frustrare. Aşadar, din punctul acesta de vedere, nupoate fi considerată un lucru pozitiv.În tonul lui se citea o notă de finalitate care arăta că nu mai avea altceva de spus pe această temă.Având în vedere accentul foarte intens pe care îl pune societatea noastră pe romantism, aveam impresiacă desfiinţează prea uşor atracţia pe care o prezintă iubirea romantică. Gândindu-mă la viaţa luimonastică, am presupus că nu aprecia suficient bucuriile romantismului şi că a-i pune alte întrebări peaceastă temă ar fi fost la fel de lipsit de sens ca a-l ruga să vină până în parcare ca să se uite la maşinamea, care avea o problemă cu transmisia. Puţin dezamăgit, mi-am făcut de lucru câteva clipe cu notiţele,apoi am trecut la alte subiecte.

De ce ne fascinează atâta romantismul? Dacă analizăm întrebarea, ne vom da seama că Eros – iubirearomantică, sexuală, pasională –, extazul suprem, e un amestec intens de ingrediente culturale, biologice şipsihologice. În cultura occidentală, ideea de iubire romantică a înflorit în ultimii 200 de ani sub influenţa romantismului, care ne-a marcat puternic percepţia asupra lumii. Romantismul a apărut ca formă de respingere a Iluminismului anterior, care punea accentul pe raţiunea umană. Noua mişcare punea mare preţ pe intuiţie, pe emoţie, pe sentimente şi pe pasiune. Sublinia importanţa lumii percepute prin simţuri,a experienţei subiective a individului şi aspira la lumea imaginaţiei, a fanteziei, la căutarea unui univers inexistent – un trecut idealizat sau un viitor utopic. Ideea aceasta a avut un impact profund nu doar asupraartei şi literaturii, ci şi asupra politicii şi a altor aspecte ale dezvoltării culturii occidentale moderne.

Cel mai fascinant element al romantismului e îndrăgostirea. În procesul acesta acţionează asupranoastră forţe puternice, care ne determină să căutăm acest sentiment şi care reprezintă mult mai mult decâtsimpla glorificare a iubirii romantice de care ne molipsim din cultura noastră. Mulţi cercetători sunt depărere că forţele acestea sunt programate în genele noastre de la naştere. Senzaţia îndrăgostirii, împletită inevitabil cu cea a atracţiei sexuale, poate fi o componentă instinctivă, determinată genetic, acomportamentului reproductiv. Avem deci mecanisme înnăscute care se ocupă de întreg procesul; ca reacţie la anumiţistimuli, creierul nostru produce şi trimite în organism compuşi chimici care creează o senzaţie euforică,„transa“ asociată îndrăgostirii. Iar atâta timp cât creierul nostru se marinează în compuşii aceştia chimici,senzaţia ne copleşeşte uneori în asemenea măsură, încât nimic altceva nu pare să ne mai intereseze.Forţele psihologice care ne fac să căutăm să ne îndrăgostim sunt la fel de imperative ca cele biologice.

În Banchetul lui Platon, Socrate povesteşte mitul lui Aristofan, care priveşte originea iubirii sexuale.Conform acestui mit, primii locuitori ai Pământului erau fiinţe rotunde, cu patru mâini şi patru picioare, lacare spatele şi coastele formau un cerc. Aceste fiinţe asexuate, autosuficiente, erau foarte arogante şi i-auatacat în repetate rânduri pe zei. Ca pedeapsă, Zeus a aruncat asupra lor fulgere şi i-a despărţit în două.De-acum fiecare creatură era făcută din două părţi şi fiecare parte tânjea să se unească cu cealaltă jumătate a sa.

Eros, impulsul iubirii pasionale, romantice, poate fi văzut ca dorinţa aceasta străveche de unire cucealaltă jumătate a noastră. Pare a fi o nevoie umană universală, inconştientă. Regăsim în acest sentiment senzaţia de întrepătrundere cu celălalt, de dizolvare a barierelor, de unificare cu fiinţa iubită. 

E greu de depăşit plăcerea unei asemenea senzaţii.Nu e de mirare, aşadar, că impulsul de a căuta iubirea romantică e atât de puternic. Şi atunci ce e înneregulă cu ea, de ce susţine Dalai Lama cu atâta uşurinţă că a căuta romantismul e ceva negativ?M-am gândit la problema clădirii unei relaţii pe iubirea romantică, la refugierea în romantism ca sursă de fericire.

Pare clar că, luat ca sursă de fericire, romantismul lasă multe de dorit. Şi poate Dalai Lama nu se înşela chiar atât de mult când respingea ideea că romantismul poate fi o temelie bună pentru o relaţie şicând îl descria ca pe „ceva bazat pe fantezie, imposibil de atins“, ceva ce nu merită eforturile pe care ledepunem pentru el. Dacă ne gândim mai bine, poate nu formula o judecată de valoare negativă influenţatăde anii lui de pregătire monastică, ci descria obiectiv natura romantismului. Chiar şi surse de referinţăobiective cum sunt dicţionarele, care conţin peste 12 definiţii ale cuvintelor „romantism“ şi „romantic“,sunt presărate din plin cu sintagme ca „poveste fictivă“, „exagerare“, „falsitate“, „fantezist sau imaginar“,„nepractic“, „fără bază reală“, „curtare idealizată“ şi aşa mai departe. E evident că, la un moment dat, a survenit o schimbare în evoluţia civilizaţiei occidentale. 

Conceptul antic de Eros, cu sensul esenţial de„a deveni unul“, de fuziune cu celălalt, a căpătat sensuri noi. Romantismul a căpătat o notă artificială, cuiz de înşelăciune şi păcăleală, ceea ce-l făcea pe Oscar Wilde să remarce sec: „Când suntem îndrăgostiţi, întotdeauna începem prin a ne amăgi pe noi înşine şi ajungem să-i amăgim pe ceilalţi. Asta se numeşte romantism“.

Am explorat mai devreme rolul apropierii şi al intimităţii ca elemente importante ale fericirii umane.În privinţa aceasta nu există îndoială. Dar, dacă vrem să obţinem satisfacţie de durată dintr-o relaţie,baza relaţiei trebuie să fie solidă. De aceea ne sfătuieşte Dalai Lama să analizăm temelia relaţiei, dacă vedem că lucrurile în cuplu încep să meargă rău. Atracţia sexuală şi chiar senzaţia intensă de îndrăgostire pot avea un rol în stabilirea unei legături iniţiale între doi oameni, în apropierea dintre ei, dar, ca şi o răşină epoxidică bună, liantul iniţial trebuie amestecat cu alte ingrediente ca să se întărească şi săformeze un adeziv durabil. 

Pentru a identifica celelalte ingrediente, ne întoarcem din nou la perspectivalui Dalai Lama asupra construirii unei relaţii puternice – crearea unei baze de afecţiune, compasiune şi respect reciproc între cei doi oameni. Dacă relaţia se clădeşte pe aceste calităţi, vom putea crea o legătură profundă şi plină de însemnătate nu doar cu iubitul sau consoarta, ci şi cu prietenii, cunoştinţele sau străinii – în fond, cu orice om. Calea aceasta deschide posibilităţi şi oferă ocazii nelimitate deformare a legăturilor interumane.