Sensibilitatea la suferinta

Toţi oamenii cunosc durerea şi suferinţa, dar de multe ori am impresia că cei crescuţi în culturile orientale le acceptă şi le tolerează mai uşor. O parte din explicaţie vine, poate, din credinţele lor, dar eposibil ca motivul să fie că suferinţa e mai vizibilă în ţările mai sărace, ca India, decât în cele mai bogate. Foametea, sărăcia, boala şi moartea sunt în văzul lumii. Când cineva îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte, nu e marginalizat, nu e trimis la un azil de bătrâni ca să se ocupe de el personalul medical – rămâne în sânul comunităţii şi e îngrijit de familie. 

Celor care iau contact zilnic cu realităţile vieţii le-ar fi greu să nege faptul că viaţa e caracterizată de suferinţă, că durerea e o parte firească a existenţeinoastre.Pe măsură ce a devenit capabilă să limiteze suferinţa produsă de condiţiile de viaţă dure, societatea occidentală pare să-şi fi pierdut capacitatea de a suporta suferinţa rămasă. Studiile efectuate de oamenide ştiinţă au atras atenţia asupra faptului că, în societatea vestică modernă, cei mai mulţi indivizi trecprin viaţă cu convingerea că lumea e, în esenţă, un loc plăcut, că viaţa e în mare parte dreaptă şi că ei înşişi sunt oameni buni, cărora merită să li se întâmple lucruri bune. Astfel de convingeri pot juca un rolimportant în asigurarea unei vieţi mai fericite şi mai sănătoase. Dar apariţia inevitabilă a suferinţei le subminează şi pune piedici în calea cursului fericit şi eficient al vieţii. În acest context, chiar şi o traumă relativ minoră poate avea un impact psihologic puternic, fiindcă ne face să ne pierdem încrederea în convingerile noastre fundamentale despre lume ca loc corect şi binevoitor. De aici şi sporirea suferinţei.Nu se poate nega faptul că, odată cu dezvoltarea tehnologiei, a crescut gradul general de confort fizic al majorităţii locuitorilor din societatea occidentală. Aici se petrece o schimbare critică de perspectivă:devenind mai puţin vizibilă, suferinţa nu mai e percepută ca făcând parte din natura fundamentală aomului, ci mai degrabă ca o anomalie, ca semn că s-a întâmplat ceva foarte grav, ca semn de „defecţiune“ într-un sistem, ca încălcare a dreptului nostru garantat la fericire!

Raţionamentul acesta ne rezervă pericole ascunse. Dacă considerăm suferinţa drept ceva nefiresc, cevace n-ar trebui să simţim niciodată, nu mai e mult până la concluzia că trebuie să căutăm un vinovat pentrusuferinţa noastră. 
Dacă sunt nefericit înseamnă că sunt „victima“ cuiva sau a ceva – idee, din păcate, larg răspândită în Occident. Cel care ne victimizează poate fi statul, sistemul de învăţământ, părinţii abuzivi, o„familie disfuncţională“, sexul opus sau partenerul de viaţă indiferent. Sau se poate să ne orientăm vina spre interior: e ceva în neregulă cu mine, sunt victima unei boli, poate a unor gene defecte. Dar riscul concentrării continue pe găsirea unui vinovat şi pe menţinerea unui statut de victimă reprezintă perpetuarea suferinţei – care face să persiste senzaţia de furie, frustrare şi resentiment.

Fireşte, dorinţa de a ne elibera de suferinţă este scopul îndreptăţit al oricărui om. Este corolarul dorinţei noastre de a fi fericiţi. Este deci absolut corect să căutăm cauzele nefericirii şi să facem tot ceputem ca să ne diminuăm problemele, să căutăm soluţii pe toate planurile – global, societal, familial şi individual. Dar, atâta timp cât vedem suferinţa ca pe o stare nenaturală, ca pe o condiţie anormală de care
ne temem, pe care o evităm şi o respingem, nu-i vom smulge din rădăcină cauzele şi nu vom avea o viaţă mai fericită.

„

 De multe ori ne sporim singuri durerea şi suferinţa fiind prea sensibili, reacţionând exagerat la lucruri mărunte şi, uneori, luând lucrurile prea personal…