O lectie de terapie

Cel puţin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu

privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu

înseamnă că vrea mâncare sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui

este cu totul aparte.

Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; dacă nu, va sta acolo

privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. O dată ce

s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe

spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motanel cuminte

este el. Apoi turaţia motorul lui aflat la relanti creşte; se foieşte

şi se până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de

sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii

mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă

şi molcomă, de încredere absolută.

După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că

nu te mişti, atunci se hotărăşte să tragă un pui de somn. Dar tot

atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui.

Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: „Negruţ are nevoie să

toarcă".

In gospodăria noastră, el nu este singura care are nevoie de

acest lucru: şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de

varstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de

obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să

mibrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să

fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci

Pentru că aşa sunt ei.

Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. însă, aca

ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil e oriunde,

cel puţin o şedinţă de tors pe zi.

Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.